O componentă fundamentală a managementului strategic al resurselor umane în multe companii, clauza de neconcurență rămâne un subiect puțin înțeles și deseori controversat. Conceptul este simplu: restricționarea angajaților de a lucra pentru competitori sau de a porni propriul lor business în același domeniu, pentru o perioadă determinată de timp după încetarea relației de muncă.
Cu toate acestea, aplicarea efectivă a unei clauze de neconcurență implică o mulțime de nuanțe juridice și etice. Astfel, dacă nu este aplicată în cunoștință de cauză, ea poate deveni o sabie cu două tăișuri. De aceea, angajatorii ar trebui să fie conștienți de complexitatea și potențialele capcane ale acestei clauze, și să se asigure că ele sunt implementate într-un mod care respectă drepturile și interesele ambelor părți.
Clauza de neconcurență este un acord între angajator și angajat care stabilește anumite limitări asupra libertății profesionale a angajatului după încetarea contractului de muncă. Aceasta poate cuprinde restricții privind tipul de muncă pe care o poate efectua angajatul, entitățile pentru care poate lucra, și chiar regiunile geografice în care poate opera.
Conform prevederilor legislației muncii din România, conceptul de neconcurență presupune obligația angajatului ca, în cazul încetării contractului de muncă cu angajatorul, să nu presteze activitate concurentă celei anterioare, pe o perioadă de cel mult 2 ani.
